Cultura popularã, tradiţionalã sau „profundã“, cum îi spun unii specialişti contemporani, chiar dacã o privim ca pe un fond „strãvechi“ şi paradigmatic al nostru, al tuturor, „arhaic“, este o culturã vie, dinamicã şi total refractarã la încercãrile omului de azi de a o suplini prin crearea artificialã de simulacre prezentate lumii ca fiind autentice. Se poate, de exemplu, „regiza“ o nuntã ţãrãneascã, „din bãtrâni“, cu toate practicile şi obiceiurile acesteia, armonizate într-un fel de „spectacol“, fie pe o scenã - deseori improvizatã -, fie într-un decor expoziţional sau de televiziune, fie şi în „vatra satului“, cu prilejul diferitelor târguri şi festivaluri. Dar câtã vreme participanţii la eveniment nu trãiesc cu adevãrat încãrcãtura spiritualã a cununiei, ci doar sunt ademeniţi în nişte scenarii frumoase, prin care li se resuscitã apetenţa pentru mitologic, taina aceasta din folclor va fi pentru cei de azi numai un comportament „primitiv“, un rit „de suprafaţã“ interesant dar „naiv“, depãşit când este vorba de trebuinţele lor.
În mediul rural, însã, nevoia de culturã nu îmbracã numai forma respectãrii şi retrãirii tradiţiei folclorice. Este în primul rând o necesitate imperativã de reafirmare a identitãţii naţionale şi creştine, mai acutã la sate şi micile oraşe decât în Capitalã şi marile centre urbane. În contextul în care multe dintre elitele intelectuale - cu o mentalitate secularizatã şi alienatã - doresc sã se desprindã şi sã se îndepãrteze, dupã modele strãine, de nişte fundamente tradiţionale pe care nu le mai acceptã fiindcã de fapt nu le mai înţeleg, în situaţia în care, aceleaşi personalitãţi culturale sau altele, numeroase în orice caz, resping trecutul în întregime, inclusiv realizãrile pozitive şi dezvoltãrile benefice ale acestuia, când „fiii satului“, minţi luminate, îşi refuzã originea, „rãdãcinile“, apare un complex identitar grav, o crizã ce nu poate fi depãşitã fãrã apel la creaţiile culte, la spiritualitatea dobânditã prin educaţie, învãţãturã, cultivare sistematicã, strategicã, bine controlatã, cizelatã prin ani grei de formare în şcoli de calitate, universitãţi elevate, cercetare în academie.
De aceea, reînfiinţarea unor aşezãminte culturale la sate (case de culturã sau cãmine culturale, cum mai pot fi denumite) este nu dezirabilã, ci vitalã pentru aceste comunitãţi - întrucât intermediazã între cele douã tipuri de culturã (popularã şi cultã), facilitând comunicarea între tradiţie şi contemporaneitate, între cultura oralã şi cea scrisã, între audio-vizual, tipãrit şi virtual ş.a.m.d. Este o datorie sacrã pentru orice om de culturã sã fie sau sã devinã atât reprezentant al folclorului, lucrând concret şi perseverent pentru restituirea valorilor, conservarea şi inovarea elementelor de culturã popularã, cât şi reprezentant al transformãrilor actuale, descoperirilor şi soluţiilor celor mai noi, celor mai recente forme de expresie, urmãrind adaptarea la schimbare, la solicitãrile vieţii cotidiene. O colectivitate folcloricã îşi „creşte“ propriile personalitãţi creatoare de care are nevoie şi „le trimite“ în societatea cultã sã fie „civilizate“ şi sã ducã oriunde cu ele „moştenirea“, patrimoniul care o diferenţiazã de toate celelalte comunitãţi - este legitim ca atunci când se aflã într-o etapã de neechilibru, dezechilibru sau crizã, pericol de dizolvare, sã-şi „cheme“, cum spuneam, „fiii“ (buni, mai puţin buni...), de oriunde s-ar afla ei.
Am rãspuns cu promptitudine invitaţiei vãlmãrenilor de a fi alãturi de ei în derularea proiectului propus fiindcã aşa cred cã ar fi procedat oricine i-ar fi cunoscut la fel de bine ca mine. Sunt nãscut în Valea Mãrului, am fost cândva cadru didactic acolo şi directorul cãminului cultural al comunei (am condus, printre altele, douã cenacluri - „Orizont rural“ şi „Perpessicius“, o trupã de creaţie dramaturgicã şi teatru, şi mai multe reviste de culturã, între care, una foarte aproape sufletului meu, „Vârste şi trepte“) şi ştiu cât de inimoşi, de intens „trãitori“ ai culturii - în toate sensurile termenului - sunt oamenii locului, cât de serioşi şi integri - şi cu câtã credinţã s-au implicat întotdeauna în menţinerea şi transmiterea principiilor şi valorilor. Sunt convins cã vor reuşi în ceea ce-şi doresc şi, în ce mã priveºte, le voi acorda tot sprijinul necesar. Îmi face o deosebitã plãcere sã mã întorc printre ei pentru a desfãşura - atât cât timpul şi sãnãtatea îmi vor permite - activitãţi culturale precum simpozioane, mese rotunde, promovarea unor apariţii editoriale şi lansãri de carte, ateliere, cursuri, şezãtori, festivaluri ş.a., poate un nou cenaclu literar. Desigur cã voi fi onorat sã redactez oricând diferite materiale pentru o publicaţie a lor şi cã voi rãspunde cu gratitudine tinerilor la întrebãrile privind anii petrecuţi de mine în acea zonã (despre care nu am prea scris în cele peste 45 de cãrţi ale mele). Voi ajuta la dotarea şi organizarea bibliotecii satului şi a unei sãli moderne de lecturã, informare, documentare. Voi fi încântat, de asemenea, sã-i reîntâlnesc pe foştii mei elevi, studenţi, colegi şi prieteni - şi sã colaborãm. Împreunã cu fiica mea, Sorina Dascãlu, vom avea în grijã editarea şi publicarea scrierilor persoanelor talentate de acolo. Cu siguranţã şi eu voi avea multe de învãţat din experienţa acestora, voi regãsi repere preţioase pentru profesia mea şi, reconturându-se identitatea lor, voi avea o şansã în plus sã-mi recapãt o parte din ceea ce este important în propria mea identitate - deci nu pot decât sã le mulţumesc pentru o atât de generoasã iniţiativã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu