Mihai Eminescu - Poezii

Perpessicius

Mihai Eminescu - Poezii, editie
    ingrijita de Constantin Botez
(cu 4 planse afara din text)
(“Cultura nationala”)

- Opere, 6, Mentiuni critice, Editura Minerva, Buc., 1973 -

Nu putem incepe cele câteva consideratii in marginea ultimei editii a poeziilor lui Eminescu, fara sa adaogam si glasul nostru la corul de admiratie, cu care a fost si continua sa fie intampinata aceasta epocala tiparitura. Si admiratia incepe, oricat s-ar parea de in afara subiectului, inca de la infatisarea grafica a acestei editii. Desigur, diamantul nu-si pierde din valoare, chiar aruncat in noroi. Cu cat, insa, isi sporeste stralucirea, cand il joci in lumina soarelui, sau il odihnesti pe o mana de fecioara. Nu hartia urca valoarea unui poet, nici tiparul, nici legatura, dar cand poetul este Eminescu, aceste vestminte i se cuvin cat mai desavarsite. Iar cele pe care le ofera “Cultura nationala”, oricat ne-ar fi deprins si pana astazi cu excelenta ei grafica, intrec orice exigenta. Ele designa pe omul de superior gust si de netulburata constiinta editoriala care este d. Alexandru Rosetti, directorul, a carui tanara activitate prenumara tot atatea biruinte.
Cu Eminescu, “Cultura nationala” continua acea parte din activitatea sa inchinata editiilor critice din clasicii nostri. Cele trei volume din Caragiale, prezentate in conditii de asa de occidentala certitudine tehnica de catre d. Paul Zarifopol, sunt astazi completate cu intaiul volum de Poezii, din opera eminesciana. Prezentatorul e de asta data d. Constantin Botez, colaborator designat al d-lui G. Ibraileanu si, mai tarziu, singur d-sa editor al editiei de fata. Cele aproape trei sute de pagini cate detin variantele poemelor eminesciene si care, sub raportul cantitativ, reprezinta un material insutit fata de textul ultim si curent al poeziilor, ca si claritatea oranduirii unui atat de incalcit lastaris, dovedesc ravna, tenacitate si temeinica pregatire, calitati fara de care un atare monument ridicat gloriei eminesciene n-ar fi fost cu putinta. Orice editie critica, scrie in esenta d. D. Russo in clasicul, nu numai unicul sau tratat despre Critica textelor si tehnica editiilor, la a carui autoritate vom mai face apel, orice editie critica trebuie sa anuleze, daca se poate spune, pe cele inaintase. Daca, sub raportul textului curent, editia d-lui Constantin Botez este, dupa cum vom cauta sa aratam, contestabila, deoarece e arbitrara, sub raportul materialului documentar, al variantelor, deci al foilor de temperatura lirica, editia aceasta e unica si marcheaza o data in istoria cultului nostru eminescian. Aici, in aceste ciorne, cand caligrafiate si cand hieroglifice sta inchis intreg procesul de creatie literara, arderile continui ale unuia din cei mai febrili si mai fecunzi dintre scriitorii nostri, combustiunea intensa care a sfarsit cu mistuirea focului sacru insusi.
Desi cunoscute in buna parte, psihologia si viata poetului se lumineaza gratie acestei editii, de noi si sugestive sensuri. Puncte obscure sau numai banuite de biografie se vor lamuri de azi inainte, odata cu aceasta traire de zi si de ora, in intimitatea creatorului. Si este desigur folosul cel mai de seama, acela pe care editiile de pana acum abia daca, unele din ele, il sugerau. insa, inainte de a trece la aceasta latura a consideratiilor de fata, sa spunem cateva cuvinte despre caracterul editiei insusi. Ne aflam, de buna seama, in fata unei editii critice, lucru ce obliga pe editor la alte criterii decat pentru editiile curente sau de vulgarizare. Drept este, iarasi, ca d. Constantin Botez lamureste in postfata volumului de fata criteriile si raspunde la atatea dintre intampinarile ce i s-ar putea aduce. Ele nu ni se par, totusi, mai putin contestabile.
intaia priveste aranjamentul poeziilor, tiparite intr-o ordine “strict cronologica”, cu toate ca prima grupa nu este a poeziilor de adolescenta, cunoscutele poezii de la Familia. Acestea formeaza a V-a categorie, cum si in editia d-lui G. Ibraileanu de la Ciornei, tot la urma sunt asezate. E adevarat ca d. Constantin Botez recunoaste in postfata sa se fi abatut cu aceasta de la criteriul “strict cronologic” dar ca a facut-o pentru motivele invocate de d. G. Ibraileanu, in cunoscutele sale prolegomene la editiile critice din Eminescu, tiparite prin 1927 in Viata romaneasca. Am recitit acele pagini si ele duc la concluzia de doua raspantii: sau a suprimarii acelor poezii, pe care Eminescu nu le-ar mai fi reprodus intr-o editie de care - ceea ce e mai mult ca sigur - ar fi ingrijit singur; sau a asezarii lor intr-un “adaos” la finele volumului, cu scuzele de rigoare. Maiorescu a ales intaia cale, d. G. Ibraileanu pe cea de a doua, la care ne amintim sa fi subscris dar numai pentru editiile curente, asa cum era si aceea a d-sale. “Ne gandim ce impresie poate face unui cetitor neinitiat in istoria operei lui Eminescu, - unui minoritar de exemplu - acest amestec de Junii corupti si de Luceafarul ! Si ceea ce e si mai rau inca, este ca prima impresie a volumului este facuta de poeziile acestea ale gimnazistului, cu care volumul incepe” - scria in 1927, d. G.I., referindu-se la cele mai multe din editii, ce te intampinau cu poeziile de juneta chiar din prag. Obiectiune intemeiata si de excelenta pedagogie estetica, despre care scriam in foiletonul inchinat editiei d-lui G. Ibraileanu: “Cronologia poeziilor e usor intervertita si uneori in chip fericit. intr-adevar: daca intrarea in templul eminescian prin vestibulul Epigonilor ar putea fi mai la urma urmei de un caracter gratuit subiectiv, gruparea in schimb a poeziilor de juneta, intr-un apendice final, e din cele mai fericite. Masura aceasta de pedagogie estetica trebuie aplaudata. Distanta intre acordurile stangace ale “invatacelului” si intre raidurile prevestitoare din 1870 e intr-adevar prea mare. Oranduire, insa, acceptabila numai pentru editia aceasta curenta. Editia critica pe care o pregateste d. G.I. nu mai are nevoie de menajamente. Editia critica este una stiintifica, ea nu se adreseaza decat celor initiati si de la o astfel de editie asteptam sa vedem pe autor, dupa justa expresie a d-lui Paul Zarifopol, “asa cum este”, fara prevenirea “mamiticelor critice”. Editia aceea va respecta in primul rand cronologia si in al doilea rand va adaoga variantele, fie din manuscrise etc.”
Cum editia de fata a d-lui Constantin Botez e una critica, cu atat mai mult ne-am amintit de acele randuri pe care daca le reproducem e mai putin din satisfactia profetiilor implinite. Valoarea si aparatul critic din materialul de variante al editiei de fata sunt asa de impunatoare incat o obiectie ca cea de mai sus, cu privire la “stricta cronologie”, pare copilareasca de-a dreptul. Ca nu atarna in cumpana in care variantele ar ocupa una din tirezii, e inutil sa mai spunem. Daca o repetam insa, aceasta veche obiectie, valabila totusi in principiul ei, este ca sa folosim argumentele d-lui Constantin Botez in cea de a doua intampinare pe care i-o facem, cu mult mai importanta, a unificarii ortografice. Cand a asezat poeziile de juneta ale lui Eminescu la sfarsitul volumului, intervertind ordinea strict cronologica, d. Constantin Botez s-a intemeiat pe motivele de pedagogie estetica, pe care le-am citat mai sus, ale d-lui G. Ibraileanu. Cu cat mai mult ar fi trebuit atunci, sa aplice criteriul acesta si cu privire la unificarea ortografica, aceasta conditie inexorabila pentru valorificarea unui poet ca Eminescu. Ce va intelege si cum va intelege un minoritar limba lui Eminescu, din editia d-lui Constantin Botez, iata o intreaga problema de prestigiu cultural dar si de judiciozitate. Caci e aproape indiferent cu ce poezie incepe (daca e un cetitor avizat va surprinde progresul liricei eminesciene), in timp ce nu e indiferent in ce sistem ortografic citeste, mai ales cand sistemul acesta vine in contrazicere cu fonetismul zilei de astazi.
Dar sa lasam pe minoritar, ca pe unul ce nefiind initiat se va adresa uneia din editiile curente, si sa vedem ce va spune cetitorul roman, initiat, ba chiar familiarizat cu toate sistemele ortografice cate s-au croit pe spinarea limbei noastre nationale, in veacul trecut. Deschizand volumul de poezii al lui Eminescu, cetitorul acesta si oricare altul merge de-a dreptul la esenta liricei eminesciene, independenta de vestmantul ortografic, intamplator, al uneia sau alteia, din epoci. in Eminescu nu intereseaza ortograful, ci poetul. De aceea tot ce se opune acestei delectari lirice strica poeziei, o inoportuneaza, o dezavantajeaza. intre ortografia Convorbirilor literare si aceea a editiilor Maiorescu - desigur nu editia princeps, din 1883, nici chiar a doua din 1885 care nu fac decat sa reproduca fonetismul Convorbirilor, dar cele de mai tarziu - e de preferat Maiorescu. D. G. Bogdan-Duica aplicase legea uniformizarii ortografice, pe cata vreme textul eminescian din editia d-lui Constantin Botez sufera de inconsecvente si varietati ortografice fata de cel din Convorbiri literare.
Am pacatui insa daca n-am recunoaste inca de pe acum ca d. Constantin Botez a prevazut obiectiunile si ca si-a justificat preferintele. Concluziile d-sale ni se par totusi gresite. Problema unificarii si modernizarii ortografice a textului se impune ca una pe care au rezolvat-o si Maiorescu, si d. G. Ibraileanu ba chiar, ceea ce e mai pretios, Eminescu insusi. Fara sa mai spunem ca aceasta uniformizare este ceruta de normele, cate s-au stabilit in materie de editii critice. Litigiu judecat si castigat, dar care nu necesita mai putin reveniri si exemplificari.